Zic că Adevărul e slab, să mă uit pe alte ziare… iau Evenimentul Zilei.
Cel mai citit artocol, sau articolul zilei, cum i-o spune, e ăsta: http://www.evz.ro/raportul-care-arunca-in-aer-referendumul-din-grecia-fmi-ii-da-dreptate-lui-tsipras.html
Va daţi seama că nu mai deschid Evenimentul şase luni, nu? 🙂
Asta e o ştire tradusă, acelasi jurnalism ieftin de România. Nici o explicaţie. De ce FMI se poziţionează astfel tocmai acum într-al 12-lea ceas? Dă-mi ceva cauză/efect, o previziune, ceva… Şi există „nesustenabilă” în limba română? Dacă nu există, mă gîndesc că ar putea fi naibii tradus foarte simplu prin “imposibil de suportat/susţinut”, sau “de nesuportat”.
Am mai spus că Argentina a intrat în colaps de două ori, destul de recent – ultima oară prin 2001 – cind nu şi-a putut plăti datoria externă. Cu alte cuvinte toţi creditorii externi şi-au pierdut miliardele “investite” în Argentina. Fără să conteste nimeni că e o experienţă groaznică: colapsul e urmat de inflaţie, falimente bancare, sărăcirea populaţiei, înflorirea pieţii “la negru”, prăbuşirea aparatului bancar/financiar – pt că schimburile funcţionează o perioada numai pe bani lichizi sau produs în schimbul altui produs…. după doi ani oribili au urmat vreo 5 în care GDP a fost între 8 % şi 9% (pozitiv).
MAREA problema acum e globalizarea şi faptul că Grecia este în angrenajul sistemului european, mult mai mult decît e România. Carrefour-urile şi Metro-urile aduc marfă de import, industria farmaceutică a fost pusă (intenţionat) pe butuci şi la noi şi la ei pentru că marile companii (germane, americane, engleze) fac lobby în direcţia asta. Argentina la începutul anilor ’90 avea posibilitatea să-şi revină mult mai repede dintr-un colaps economic fără vreun sprijin exterior (ţară cu populaţie mare, industrie şi resurse). Grecia nu e în situaţia asta şi globalizarea face toată diferenţa. Politica economică a “statului cu mîna întinsă” nu poate funcţiona la infinit. Ce vor face acum cînd companiile private “din afară” vor refuza să le mai trimită medicamente, fructe, legume, conserve? Nu mai spunem de haine, ceasuri şi maşini – pentru că în situaţie de criză aceste produse devin “de lux” şi trec pe planul doi… Practic, pe termen scurt, grecii sînt “mîncaţi”. În plus, FMI-ul şi Banca Mondială văd că (în urma votului de ieri) nu mai există nici o şansă să-şi recupereze banii aruncaţi pe piaţa (financiară) din Grecia. Miliarde de dolari, nu? Pe care teoretic îi pot face din dobînzi în alte părţi: Portugalia, Spania, Italia, Franţa, etc. Nu există ţară “occidentală” fără datorie externă. Păi pînă şi “judeţul” în care locuiesc eu, Ontario, are o datorie de 12.3 miliarde! Aşa că FMI-ul şi toţi băieţii deştepţi de la cîrme au început să-şi pună o altă problema: nu cumva se vor lua şi alţii după Grecia? Gîndul asta îi sperie. Cu atît mai mult cu cît a apărut o alternativă pentru Banca Mondială (a şmecherilor), o bancă similară a căror baze au fost puse de chinezi.. şi care din umbră tot încearcă să strice jocurile “europene” şi “americane”. Adică vor şi ei acces la pupitrul de comandă.
Acum vă daţi seama care este explicaţia “declaraţiei” FMI, preluată de Evenimentul zilei fără nici o explicaţie. Nu stiu cum s-o dreaga pe ultima sută de metri!
Vă las aici, că n-am timp să fac politică şi nici să discut economie!
Catch-22
Citesc “Catch-22” de Joseph Heller în paralel cu “Cronicile genocidului” de Radu Aldulescu (la care mai am cîteva pagini).
Catch-22 reprezintă o situaţie (paradoxală) din care un tip nu poate ieşi din cauza unor reguli contradictorii ce i s-au dat. Termenul e introdus de un personaj al cărţii. E vorba de un psiholog din cadul armatei care invocă “catch-22” pentru a explica de ce un pilot care cere să fie evaluat mental – sperînd că va fi găsit inapt de zbor (în încercarea de a se fofila) – demonstrează că este perfect sănătos, tocmai prin faptul că cerînd acea examinare el nu poate fi considerat nebun, ci din contră.
Iată ce găsesc în Catch-22 pe la capitolul 4:
“Colonel Cargill, general Peckem’s troubleshooter, was a forcefull, ruddy man. Before the war he had been an alert, hard hitting, aggressive marketing executive. He was a very bad marketing executive. Colonel Cargill was so awful a marketing executive that his services were much sought after by firms eager to establish losses for tax purposes. Throughout the civilized world, from Battery park to Fulton Street, he was known as a dependable man for a fast tax write-off. His prices were high, for failure often did not come easily. He had to start at the top and work his way down, and with sympathetic friends în Washington, losing money was no simple matter. It took months of hard work and careful misplanning.”
Nu pare oare pasajul copiat aproape cuvînt cu cuvînt din descrierea unui bătrîn contabil-director din “12 scaune” de Ilf şi Petrov? Ale cărui exact aceleaşi servicii erau căutate şi plătite, numai că acţiunea era în socialism (şi avea mai multă logică să se petreacă în socialism!)
In afară de asta, Catch-22 mi se pare pînă acum o carte excelentă, iar unuia care a făcut armata, cum sînt şi eu, îi trezeşte tot felul de amintiri – care mai de care mai stupide!
Balan
Fără căciula pe ă, Bălan devine un nume indian, se pare.
Astăzi am descoperit cinci mesaje de amiciţie, toate provenind din India. Cine stie ce o însemna C. G. acolo?
Deci: Mohan Subramaniam, Elayathu MN Govindan, Lakshmanan Muthu, Joseph Sharia şi Drahcir Ballon – cum să vă explic că nu avem nimic în comun? 🙂
Cum se încheie un roman
S-a consumat multă „cerneală” pe subiectul începuturilor de roman, găsim peste tot pe net titluri explozive care încep cu “cele mai bune…”, ba chiar în literatura română şi-a găsit de curînd locul şi un roman “al începuturilor de roman” (premiat anul acesta la concursul Augustin Frăţilă).
În principal, începutul unei cărţi are rolul de a capta atenţia cititorului. Răsfoind noile apariţii de pe raftul unei librării este foarte probabil că vei deschide cartea undeva la mijloc sau pe la primele pagini (titlul, coperta şi prezentarea de pe coperta patru sînt de asemenea importante) la fel cum foarte bine ştii că este aproape imposibil să o faci deschizînd la ultima pagină. Motivul e cît se poate de logic: în cazul în care te hotărăşti să cumperi cartea, nu doreşti să îţi strici surpriza finalului.
Din punctul de vedere al cititorului, un roman poate începe mai puţin bine – bizar sau întortocheat –, dar e obligatoriu să se încheie extraordinar. Finalul trebuie să fie surprinzător, elegant, să dezvăluie ceva nou, să te facă să pui cartea deoparte cu regretul că “aventura” s-a încheiat.
Un scriitor profesionist nu grăbeşte sfîrşitul. Din contră, un scriitor care se respectă va lăsa cartea neterminată, luni sau ani de zile, pînă va găsi acel final perfect. În caz contrar, în cazul în care ultima impresie a cititorului va fi cea de insatisfacţie, acesta va “ocoli” pe viitor acel autor, ba poate chiar îi va pune în gardă şi pe prietenii lui iubitori de proză bună (sau cu gusturi apropiate), să stea deoparte de respectiva carte, de respectivul autor.
Pentru mine, finalul unei cărţi este incomparabil mai important decît începutul, iar arta de a scrie un roman bun are ca ingredient principal arta de a găsi un final deosebit.
Dacă aţi citit vreodată vreun interviu cu scriitorul John Irving, aţi putut lua notă de obsesia pe care o are în ce priveşte sfîrşitul romanelor sale. Bineînţeles, nu este el singurul care are fixaţia asta, dar este singurul care o spune în aproape toate interviurile şi conferinţele la care ia parte. Tipul pretinde că nu se poate apuca de un roman pînă nu vizualizează în cap fraza de final, cuvînt cu cuvînt, virgulă cu virgulă. Mai mult, porneşte povestea de la sfîrşit la început, o tehnică în aparenţă destul de dificilă, pentru că romanul “Last night in twisted river / Ultima noapte în rîul întortocheat” a fost finalizat în douăzeci de ani.
Explicaţia pe care o oferă e legată de o deficienţă de lecturare şi concentrare numită dislexie. Unii copii dislexici citesc cuvintele şi propoziţiile invers, de la sfîrşit la început.
John Irving afirmă deasemenea că în ceea ce îl priveşte, modelul lui de intrigă de roman rămîne cel clasic, al literaturii secolului nouăsprezece: Dickens, Thomas Hardy, Herman Melville. “Cînd îi aud spunînd despre intrigă că este ceva învechit sau care nu merită atîta importanţă în zilele noastre, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva scriitorul care afirmă acest lucru nu o face tocmai pentru că el sau ea nu poate elabora acea intrigă.”
Cu toate că eu nu am scris decît două romane, pot spune că finalul m-a preocupat în mod special la ambele, încă de la început. Cînd de-abia începusem să scriu la Escroc SRL (fără să ştiu că va ieşi de cinci sute de pagini), fiu-meu m-a întrebat odată, prin iarna lui 2010, într-un vagon RER (în drum spre Paris) dacă ştiu cum voi termina cartea. Desigur, i-am spus. Apoi, la insistenţele lui, i-am povestit scena de final – care nu dezvăluie mare lucru dacă nu ai citit toată cartea. Mi-a cerut replicile de final şi i le-am spus:
– S-a găsit numai o felicitare, pe care erau scrise câteva cuvinte, cu creionul. Dar au luat-o cu ei.
– O felicitare pe care scria „Nu se poate sfârşi aşa…“?
– Da. Mai exact, „Nu se putea sfârşi aşa…“
– Eu i-am scris-o, ultima oară când l-am vizitat! „Nu se poate sfârşi aşa…!“ Ştiu sigur! Şi-un buchet de trandafiri…
– Îmi permit să vă contrazic. Am fost atât de tracasată de dispariţia asta, încât am citit-o de patru ori.
Pe felicitare scria “Nu se putea sfârşi aşa…!”
Trei ani mai tîrziu, cînd romanul a fost publicat şi am intrat în posesia unui exemplar, primul lucru pe care l-a făcut fiu-meu a fost să deschidă cartea la ultima pagină. Încă îşi amintea conversaţia noastră din tren şi voia să mă verifice. Sînt sigur că am crescut în ochii lui cînd a găsit acolo acele rînduri, aidoma cum le rostisem atunci în Franţa.
La al doilea roman a fost mai complicat. După ce am dat cartea spre a fi citită “de probă” de către aproximativ zece cititori, am schimbat exact ultimul paragraf! ☺
Şi acum, după această scurtă introducere personalizată prin lumea sfîrşiturilor de roman, să dau cîteva exemple care m-au atins la “corazón”.
Autobiografia lui Elia Kazan (marele regizor dar şi autorul unor excelente romane, cum ar fi “The understudy / Dublura”) se încheie cu două capitole deprimante: autorul îmbătrîneşte, soţia îi moare bolnavă de cancer, prietenii se duc pe rînd, totul e negru. Apoi, chiar la final, în ultimele paragrafe, autorul septuagenar ne dezvăluie că s-a combinat cu secretara lui cu vreo treizeci de ani mai tînără. Printr-o răsturnare de atmosferă cu 180 de grade, în numai o pagină, cartea se încheie aşa:
Tot ce-mi spun acum este: Doamne, dă-mi cît mai multe zile!
Ernesto Sabato sfîrşeste „Tunelul” aşa:
N-a existat decât o fiinţă care înţelegea pictura mea. Picturile pe care le voi face de acum încolo vor confirma acest punct de vedere. Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate.
Umberto Eco sfîrşeste povestea lui „Baudolino” aşa:
“ – …Şi, mai mult, cui i-ar place să vîre în capul cititorilor săi noţiunea că Pocalul Sfînt chiar există acolo, undeva sus, printre gheaţă şi omăt, laolaltă cu împărăţia predicatorului Ioan, în ţinuturile îndepărtate? Cine ştie cîţi nebuni s-ar porni să bîntuie la nesfîrşit, pentru secole şi secole?
– A fost o poveste extraordinară. Păcat că nimeni nu o s-o găsească.
– Cu siguranţă nu crezi că eşti singurul scriitor din lume. Mai devreme sau mai tîrziu, un micinos mai mare decît Baudolino o va spune!”
Ryu Mukarami sfîrşeste „Albastru nemarginit” aşa:
Să nu crezi, te rog, că dacă am scris romanul ăsta m-am schimbat. Sunt acelaşi de atunci.
Mark Twain sfîrşeste „Aventurile lui Huckleberry Finn” aşa:
Dar socotesc că trebe’ s-o şterg spre Teritorii înaintea tuturor, pentru că mătuşa Sally o să mă adopte şi-o să mă tivilizeze şi nu suport! Am trecut deja prin asta!
Albert Camus sfîrşeste „Ciuma” aşa:
Rieux îşi amintea că bucuria este mereu ameninţată. Căci el ştia un lucru pe care această mulţime cuprinsă de bucurie îl ignora şi care poate fi citit în cărţi, că bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile şi rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită.
Chandler sfîrşeste „Nu-i ușor să spui adio” (The Long Goodbye) aşa:
N-am văzut pe niciunul dintre ei din nou – cu excepția polițiștilor. Nu s-a inventat nici un mod să-ți iei la revedere de la ei.
George Orwell sfîrşeste „Ferma Animalelor” aşa:
Creaturile de afară arătau ca de la porc la om, și de la om la porc, si din nou de la porc la om; dar deja era imposibil de spus ce anume era fiecare.
Gabriel Garcia Marquez sfîrşeste „Dragoste in vremea holerei” aşa:
Florentino Ariza (…) spuse:
— Să mergem drept înainte, drept înainte şi să ne întoarcem iar în portul La Dorada.
(…) căpitanul nici nu o luă în seamă, pentru că era năucit de înspăimântătoarea putere de inspiraţie a lui Florentino Ariza.
— Chiar vorbiţi serios? îl întrebă.
— De când mă ştiu, răspunse Florentino Ariza, n‑am spus decât lucruri serioase.
Abia atunci se uită căpitanul la Fermina Daza şi văzu sclipind între genele ei primele boabe de chiciură. Apoi îl privi pe Florentino Ariza, calmul lui imperturbabil, iubirea lui de neînfrânt, şi‑l înfioră bănuiala târzie că nu moartea, cât viaţa e fără de margini.
— Şi până când dracu’ credeţi că o să ne putem fâţâi de colo‑colo? îl întrebă.
Florentino Ariza avea răspunsul pregătit de cincizeci şi trei de ani, şapte luni şi unsprezece zile cu nopţile lor.
— Toată viaţa, spuse.
P.S. Preluat de pe Liternautica.com
Panică în maşină
Pe parcursul iernii ăsteia, martea şi joia, l-am dus pe fiu-meu la înot. Cît era el în bazin eu stăteam undeva mult deasupra piscinei la o tribună care e mereu goală. Pe jos e mochetă şi locul unde te aşezi e acoperit de aceeaşi mochetă.
Mă lungeam şi citeam Demonii pînă adormeam. Din cauză că noaptea scriu sau citesc pînă după 1 am (şi mă trezesc la 7:30), de multe ori mă ia somnul după-masa tîrziu. Am adormit de cîteva ori acolo, cu Demonii pe piept.
Cum nu-mi place mirosul de clor din piscină şi cum ieri a fost soare şi călduţ, m-am hotărît să parchez în aşa fel încît să beneficiez de efectul de seră şi să rămîn în maşină timp de o oră. Aveam cu mine laptopul şi voiam să fac un curs de franceză cu soft-ul Rosetta Stone. (Mă pregătesc pentru sfîrşitul lui mai cînd voi fi în Franţa ☺)
Am rezistat cam jumătate de oră după care m-a luat toropeala de 6:30. Ochii mi se închideau, luptam cu pleoapele de parcă nu erau ale mele. Trecusem de partea în care trebuiesc selectate porţiuni corecte gramatical cu mouse-ul dintre cele greşite şi urma să se încarce o altă pagină de simulare de conversaţii (aveam căştile şi microfonul pe cap).
În cele 8-10 secunde cît a luat paginii să se încarce, am adormit.
Am auzit în căşti: “L’horloge de l’aeroport indique dix neuf heures trente, l’avion arrive…” şi am deschis ochii speriat că voi pierde avionul!
În sfîrşit voi reprezenta şi eu România la ceva! :)
Un festival de literatură, organizat de francezi, Festival du premier roman de Chambéry-Savoie.
Prin urmare, prntru debutanţi.
Din partea noastră, editurile şi organizaţiile culturale au trimis 7 romane. Nu ştiu prin ce noroc, a fost inclus şi romanul meu pe listă.
La secţiunea română, juriul este format din francezi care îşi desfăşoară activitatea în mediu literar şi care cunosc limba română. În comparaţie, la secţiunea în italiană fuseseră selectate 22 de romane! Autori francezi sînt 72, dintre care două autoare cu nume românesc!
Aşa că pe 28 mai voi călători pentru prima oară în calitate de scriitor, invitat la Chambéry.
Am înţeles că pe locul doi, aproape la egalitate cu mine a fost un roman istoric, “O dimineaţă la vînătoare”scris de profesoara universitară Ligia Ruscu. Sînt foarte curios să-l citesc, aşa că l-am cumpărat în ediţie electronică.
Oltul la Braşov
Aş putea scrie un mini-roman numai din părticica asta a vieţii mele, cele cîteva luni la bazinul de deversare a zgurii din Sân Petru dar gata! Mă opresc aici…
M-a uimit să realizez că aproape toată lumea fura pe şantier, un fenomen demn de un studiu socio-psihologic. Se făceau ciubucuri (prestări servicii după program cu materialele din dotare pentru diverşi cunoscuţi), tunuri (transportul de motorină făcea un stop neprevăzut pe traseu unde era îndoit cu apă) sau banale furturi de materiale.
N-aş fi avut cum să prind toate şmecheriile în cîteva luni de zile dacă un inginer de civile de vreo 48 de ani, un oltean glumeţ, agitat şi cu chef de viaţă, n-ar fi fost transferat acolo la numai o zi după mine (ce noroc!). Tipul m-a cîntărit dintr-o privire apoi mi-a propus să stau împreună cu el în apartamentul cu două camere pe care, datorită vechimii şi relaţiilor, îl primise pe mînă imediat ce pusese piciorul în oraş. Olteanul avea mare experienţă de şantier şi vedea “chestii” acolo unde eu nu vedeam nimic (dau un exemplu): Ia uite cum şi-a tras Axinte 4000 de litri de motorină, simplu şi elegant din şanţul ăsta!
Eu, bineînţeles, mă uitam la un simplu şanţ de conductă, care se întindea pe cîţiva kilometri lungime, fără să înţeleg nimic.
Păi, şanţul cu adîncime de doi metri, după standarde trebuie să îl sapi de o parte şi de alta la un unghi de taluzare de treizeci de grade, pentru siguranţa muncitorilor care coboară acolo. Pe hîrtie aşa e proiectat şi pe hîrtie iese afară o anumită cantitate de pămînt. Prin urmare, şeful de punct de lucru atîta motorină primeşte – pentru cantitatea aia de pămînt virtual scos şi transportat. Numai că, în realitate, el scote mult mai puţin. Deci îi rămîne motorină. Pot calcula exact cît rămîne. Lasă, diseară mergem toţi trei la strip club pe banii lui!
Şi în seara aia, am fost, bineînţeles, la strip club pe banii ăluia. (Poate cu altă ocazie vă voi povesti felul în care, cu doar puţină imaginaţie, am evitat o bătaie monstru în noaptea respectivă).
În tot acel timp am cunoscut un singur tip corect, Clăbescu, un inginer electronist reprofilat inginer de utilaje pe care cinstea şi integritatea îl transformaseră în bătaia de joc a celorlalţi. A fost o adevărată lecţie de viaţă pentru mine. Cinstea, integritatea erau concepte anacronice în România anilor ’90, cu atît mai mult în mediul dur, de şantier, unde lozinca era, cum spune englezul, work hard, play hard – muncim pe rupte dar la sfîrşitul zilei dansăm pe mese. Cum spune Darwin despre selecţia speciilor : te adaptezi la noile condiţii sau dispari. Formarea pe care o aveam eu ca individ la vremea respectivă (un tip relativ inteligent, tînăr, fără absolut nici un ban, dornic de afirmare şi dornic de a se face apreciat la primul loc de muncă) mă împingea într-o anumită direcţie. Să mă adaptez. Nu am nici cea mai mică îndoială că dacă rămîneam în România şi continuam să lucrez pe şantier aş fi ajuns un vulpoi la fel de versat ca inginerul şef.
Dacă făceam greşeli, învăţam din ele, nu le repetam. Întrebat dacă ştiam a face cutare lucru, evitam pe cît posibil un răspuns negativ. Încercam să mă prind din mers.
La un moment dat, am fost trimis să preiau o cupă de draglină, punctul de primire era la doi paşi de o balastieră pe valea Oltului (a fost o surpriză pentru mine atunci să descopăr că Oltul trecea pe lîngă Braşov). Mi s-a făcut şi o aluzie fină. Balastiera se afla momentan fără şef punct de lucru. Neştiind nimic despre şantier, am ascultat complet dezinteresat, dar şeful de echipă mi-a şoptit confidenţial că “balastiera e aur curat” unul dintre locurile cheie de făcut ciubuc, pentru că “toţi or să te roage în genunchi de-o basculantă cu pietriş, cum în zonă se fac vile la foc continuu”.
Ca să ajung şef de lucru, trebuia să demonstrez că pot ţine muncitorii mai recalcitranţi în frîu, pe cei care ar încerca într-un fel sau altul să mă fenteze.
Am fost trimis acolo cu o basculantă. În jumătatea de oară cît ne-a luat să ajungem la Olt, l-am întrebat pe şofer dacă n-are chef să bem o bere rapidă la chioşcul din sat. În felul acesta i-am cîştigat încrederea, chestie care s-a dovedit providenţială douăzeci de minute mai tîrziu. Ajunşi acolo, şoferul automacaralei (cu cupa de draglină în remorcă) se certa deja de mama focului şi urla la excavatoristul aflat acolo, pretinzînd că a făcut drumul degeaba şi că ar fi trebuit să mai existe o automacara – cum cupa draglinei era de 2 tone iar capacitatea maximă a automacaralei lui era de 1,5 tone. Celălalt şofer, cel cu trailerul, deasemenea contractor, nu comenta deloc. Urmărea probabil amuzat dialogul. Eu, se subînţelege, mă simţeam înapoi în clasa a doua cînd îmi ceruse un adult să rezolv problema cu lupul, capra şi varza. Draglina era undeva ascunsă de liziera pădurii, la vreo 700-800 de metri. Aveam două buldozere cu care trebuia să tîrîm o cupa pînă acolo, la mal, dar cupa buldozerului e scurtă, nu ajunge pînă sus, la remorcă. Iar automacaraua era de tonaj prea mic. O situaţie care părea fără ieşire!
Atunci, muncitorul cu care mă împrietenisem, i-a aruncat o înjurătură şoferului pe contract: Termină bă cu teatrul pînă nu-mi sare muştarul! Agaţ-o şi tîrăşte-o pînă cade din remorcă!
Într-adevăr, cupa depăşea capacitatea maximă a macaralei, dar nu era necesar să fie ridicată complet. Putea fi dată jos şi în felul ăsta, fiind tîrîtă!
Contractorul s-a uitat contrariat la amicul care sărise în ajutorul “idiotului” de inginer stagiar dar a înghiţit găluşca. Ne-a dat jos cupa şi a plecat în trombă, întorcînd ditamai automacaraua pe un lan de lucerna (cel cu trailerul a făcut exact la fel) pentru care, două zile mai tîrziu, inginerul şef a plătit despăgubiri proprietarului fără să clipească. Se făceau bani mulţi pe şantierul ăla!
Cînd mă gîndesc în urmă, ziua aceea a fost una dintre cele mai stresante pe care le-am avut eu vreodată. Pădurea era destul de deasă şi nu exista drum de acces pînă la draglină (care urcase în vreo patru puncte succesive pe albia rîului pînă la noi, la kilometri în aval). Lamele buldozerelor au croit un drum de acces înlăturînd lăstăriş, tufişuri şi copăcei. (Ne-a dat prin cap să ocolim copacii maturi).
Alt lucru şocant era cantitatea de băutură care se consuma înainte de muncă. În drum spre serviciu, remorca cu muncitori se oprea în fiecare dimineaţă la gară, unde toţi azvîrleau repede o votcă mică pe stomacul gol. Dar existau unii care continuau să mîngîie sticlele de alcool fără oprire pînă seara tîrziu. Le ţineau neglijent ascunse, pe după scaune sau mai la îndemînă, chiar lîngă schimbătoarele de viteze pe care le smuceau cu o furie drăgăstoasă. Aveam să aflu că unora le tremurau mîinile dacă nu-şi luau doza zilnică. Aşa era cazul unui buldozerist îmbătrînit înainte de vreme şi slab ca un ţîr. Era beat non-stop.
Într-o zi, chiar sub ochii mei, buldozeristul acesta a dat cu spatele fără să se asigure şi, fără să audă ţipetele de avertizare ale altora, a continuat pînă ce-a picat pe fundul unei gropi de doi metri, făcînd praf utilajul. El a scăpat ok doar un pic mai ameţit decît înainte.
Am profitat de ocazie pentru a-l întreba, confidenţial, pe inginerul şef de ce nu ne scăpăm naibii de buldozerist.
S-a uitat lung la mine cum te-ai uita la un mare tîmpit.â
Cum să-l dau afară?! s-a crucit Olărescu. E de nouăşpe ani în familia EnergoConstructia, a bîntuit toate şantierele ţării cu mine! E un om modest: nu a cerut niciodată mărire de salariu, deşi e poate cel mai bun excavatorist care există! E capabil să niveleze orice teren la planeitate de 5% fără ghidaje. El şi cu Cosma, doar ei doi, pot face un teren de fotbal dintr-un loc viran în juma’ de zi! Ştiu că bea! Dacă nu bea deloc îi tremură mîinile, domnule! Îi tremură mîinile rău de tot! Are trei fete, iar nevastă-sa e casnică, cum să-l dau afară?! Dă-l naibii de buldozer, îl trec la revizie mai devreme şi gata. Ce e maşina fără om, domnule?
Am închis repede subiectul, ba chiar am bîlbîit nişte scuze la repezeală. Simţisem clar că mai repede m-ar fi dat pe mine afară decît pe buldozerist, eu fiind mult prea recent adăugat în “familia Energo”.
Chestia asta mi-a dat totuşi de gîndit. Urma să fac parte dintr-o familie deci! Sună ca un fel de glumă. Dar, luat la bani mărunţi, chiar că nimerisem într-o familie. Muncitorii dormeau toţi grămadă la un hotel de mîna a treia. La prînz luam masa împreună la cantină. Toţi ştiau viaţa intimă sau de familie a colegului în cel mai nenorocit detaliu. Se împrumutau cu bani pînă la salariu. Făceau glume unul de altul, uneori se aliau trei-patru ca să facă mişto de unul sau doi.
Da, şase lunile alea mi-au indus o schimbare radicală de percepţie în ce priveşte datul afară. Sîntem toţi oameni şi nu numere pe statul de plată! Olărescu m-a învăţat asta. Nu sîntem deloc numere! Sîntem fiinţe umane, cu slăbiciuni şi amintiri, cu trecut şi datorii, uneori cu concedii de maternitate urmate de copii, alteori cu ghinioane urmate de boli.
În Canada, am fost disponibiliat de două ori şi în ambele dăţi nu m-am simţit nimic altceva decît un număr. 3338, numărul meu de angajat.
O să ajung şi acolo, răbdare.
Clichez, deci exist!
Un interviu captivant
Udrea Elena
…Elena mi se pare perfect. Sună a prenume de femeie puternică, stăpână pe destinul ei, care ştie ce vrea.
Elena Udrea, interviu Libertatea din 2006
În şcoală aşa a fost numită, Udrea Elena, că de, aşa erau vremurile. I-a plăcut aşa de mult Udrea (pe mine mă face să mă gîndesc la “udă” şi “rea”) încît şi l-a păstrat şi după cununia cu Cocoş.
“O femeie poate divorţa de şapte ori, ce, trebuie să-şi schimbe numele de şapte ori?” a declarat la vremea respectivă.
Dincolo de afirmaţia ei se putea întrezări divorţul ce va urma. Totuşi, ne putem deasemenea imagina că nici n-ar fi agreat posibilele rime care vin la pachet cu “Elena Cocoş”. (E o problema universală: unele nume de familie chiar nu pot fi preluate de femei.. exemplu auzit la radio – o tipă pe care o chema Helene Love şi urma să se căsătorească cu unul, Cox. Deci Helene Love Cox it’s a no-no a cărui traducere total inexactă ar fi Elena P. Cocoş)
Cocoş, acest flăcău trecut cu-o faţă de mîncător de parizer, a fost pînă nu demult un mare barosan pasionat de orice tip de afacere la sigur: de la parcarea eficientă a maşinilor prin Bucureşti (Dalli parking, adică afaceri cu primăria) pînă la platforme Microsoft (alt client comod, statul român). În prezent se află întemniţat nu ştiu pe unde, nu ştiu pentru cît, dar ştim pentru ce: palmarea unei şpăgi de 8 milioane de euro. La momentul luării şpăgii, mariajul Udrei Elena cu Cocoşul Dorin mergea strună. Acum trei luni, din postura de candidată la preşedinţie ea îşi susţinea nevinovăţia: Cum puteam crede o asemenea gogomănie? Ei nu discutau acasă despre afaceri, bani, politică!
Poate că ar fi sunat plauzibilă replica ei, dar numai dacă şi-ar fi luat ca Raduleasca mai demult: un băieţel simpatic, tînăr şi-un pic cam prostănac. Dar cine l-a văzut măcar o dată pe Dorin Cocoş ştie că nu se pot vinde postere cu moaca lui. Nu arată nici a amant, nici a dur, nici a poet, ci a proprietar de mall (latifundiar ar fi sunat frumos). O femeie se mărită pentru unul ca Dorin pentru bani şi pentru puterea lor de cumpare. Şi probabil că despre asta şi vorbeau seara înainte de culcare.
Buun. Acum ce credeţi voi că a declanşat arestarea lui Cocoş? Justiţia română? DIICOT? Garda financiară? Nu copii, nu ştiţi nimic şi asta pentru că citiţi prea multe ziare româneşti. Arestările s-au făcut datorită presiunilor venite din partea americanilor, prin canalele diplomatice. Eroarea fatală a schemei a fost faptul că şpaga venea de la Microsoft – care este cum bine ştim o companie americană.
Cea mai mare greşeală pe care o poţi face este să soliciţi şpagă de la o companie americană. O poţi face cu greci, cu francezi, dar nu cu americani. Eu lucrez pentru o companie americană. În fiecare an trebuie să trec un test de etică la locul de muncă (e obligatoriu), în care ni se reaminteşte că primirea sau oferirea şpăgii este strict interzisă prin lege şi întărită de legile de conduită internă ale firmei. Ţi se reamintesc mereu consecinţele faptei. Orice cadou primit trebuie declarat. Sînt prezentate situaţii concrete, gen te întîlneşti cu un partener de afaceri din Europa şi îţi oferă pe ascuns un bilet de vacanţă în Tenerife. Te duci?
Nu numai eu dau testul. Toţi angajaţii din compania la care lucrez, absolut toţi, de la asambler la CEO. Toate companiile mari au aceste teste, toţi cei care lucrează pentru guvernul Statelor Unite au aceste reguli. Şpaga este interzisă. Comisionul care nu este la vedere este interzis. Sînt bani pentru care nu se plătesc taxe, iar statul funcţionează tocmai datorită colectării taxelor. Capitalismul s-a inventat la ei şi o regulă esenţială spune că şpaga omoară competiţia, iar competiţia este ceea ce alimentează inovaţia.
Deci cineva din Microsoft sau cineva care ştia aceste reguli şi aflase despre dedesubturile afacerii a “fluierat”. Iar banii sînt uşor de urmărit, mai ales o suma imensă care lasă urme electronice peste tot, oricît ai plimba-o.
Eu cred că acesta este adevărul. Că a existat o şpagă despre care au ştiut toţi. Pentru că Dorin şi amicii lui, Udrea şi apropiaţii ei, preşedintele şi serviciile de informaţie, toţi sînt mînă în mînă: dreapta ştie ce face stînga; o mînă spală pe altă şi amîndouă faţa.
“Poţi pune cătuşe Elenei Udrea, dar nu poţi pune cătuşe adevărului” a spus Elena Udrea.
“Aşa şi?” ar fi răspuns agentul care i-a pus cătuşele.
Elena Udrea a făcut dreptul şi a lucrat ca avocat. Apoi a devenit funcţionar public. Ar trebui să cunoască legile mai bine decît noi. Ar trebui să le respecte ca o persoană aleasă pentru a vota noi legi, mai bune. Un politician.
Elena Udrea a terminat dreptul în cadrul facultăţii Dimitrie Cantemir
“Ştiu, era facultate particulară, nu de stat, dar cine voia să înveţe, învaţă oriunde!” a spus într-un interviu.
Oare chiar a vrut?
C. G. Balan 